VECHII BUCURESTI VAZUT ACUM: Ana Maria si ingerii-un roman scris de Radu ALDULESCU dupa o poveste de viata adevarata

preluare feed de pe blogul lui Cristian PATRASCONIU

Ana Maria si ingerii: "
Iata o poveste – inclusiv in sens literar! – neobisnuita:

Pe data de 9 februarie 2009, pe adresa de e-mail a Editurii Cartea Românească sosea un mesaj cu totul neobişnuit : o româncă stabilită de multă vreme la Viena voia să-şi încredinţeze drama cumplită unui scriitor român, care urma să o transforme într-o carte. O mamă îndurerată striga după ajutor. Pentru prima dată, unui om trecut printr-o grea încercare îi venise ideea să apeleze la puterea vindecătoare a literaturii. Cel care a acceptat imediat inedita provocare a fost romancierul Radu Aldulescu. Deşi lucra la un nou roman, s-a întrerupt, şi s-a urcat în primul avion de Viena, ca să salveze o poveste şi să traducă un teribil coşmar în literă scrisă. Să-l neutralizeze, prin forţa cuvîntului. Timp de osăptămînă, s-a documentat. Laconic, taciturn, preocupat doar de scrisul său, la întoarcere Radu Aldulescu n-a spus decît atît: „Doamna Mariana este o femeie extraordinară. A avut o viaţă tare chinuită. Va fi o carte…”.

Avea nevoie de mult curaj ca să treacă graniţa realităţii, dar s-a apucat fără întîrziere de treabă. De atunci a trecut puţin mai mult de un an. Între timp, Mariana s-a repatriat. Acum trăieşte în România, iar viaţa ei, pe care Radu Aldulescu încearcă să o metamorfozeze în ficţiune, a devenit, deja, o carte, romanul Ana Maria şi îngerii, adică un pariu cu destinul, pe viaţă şi pe moarte.

Cei de la editura mi-au pus la dispozitie un fragment din acest roman:

Singura româncă din Treiskirchen. Viena, via Gara de Vest

Nimerise într-un vis straniu pe care nu l-ar fi putut încă socoti coşmar. Au luat-o în primire două gardiene cam de vîrsta ei şi la fel de înalte, doar că blonde şi mai bine clădite şi hrănite, late-n umeri, cărnoase, cu fese şi coapse semeţe, bombate deşănţat prin pantalonii strîmţi; interviul de o oră a fost la fel de formal ca la unguri, căpătînd însă treptat, pe măsură ce interlocutoarele se încălzeau, menirea explicită s-o pună cu botul pe labe. Din nou de unde vine, cum a nimerit aici, ce intenţii are, pe un ton tot mai răţoit, de sictir şi înjurătură, suspicios-paranoic, ca în filmele ruseşti cu nazişti din prima copilărie a Marianei şi parcă ar fi trăit curiozitatea şi suspansul de atunci care o ţineau cu sufletul la gură. După fiecare răspuns era de-acum apostrofată violent – răspunsurile ei erau minciuni sfruntate, cu care-şi închipuia că le putea prosti pe binefăcătoarele ei. Vîrsta? Naţionalitatea? Profesia? Religia? Sexul? Chiar îi verificară sexul, după ce-au pus-o să se dezbrace pentru un consult sumar.

Întinsă pe birou, da, şi să desfacă picioarele ca la ginecolog. Se jucară şi se distrară cu ea ca nişte copii cu un căţeluş, întorcînd-o pe toate feţele, ciupind-o de fese, masîndu-i şi frămîntîndu-i sînii ca să-şi dea doct cu părerea în ce stare se află. I-au băgat degetele în vagin, l-au căscat şi s-au holbat în el, dîndu-şi iar cu părerea în acompaniamentul unor hohote de rîs frenetice împănate cu gesturi provocatoare, simulînd erecţii cu arătătorul întins în dreptul prohabului. Nişte copii răi, deh, totuşi nu era decît un consult de rutină, nicidecum abuz sau viol, drept pentru care ea făcu tot ce i se ceru, străină de sentimente de repulsie ori intenţii de a se împotrivi. La sfîrşit, ca o răsplată şi recunoştinţă parcă în contul docilităţii neaşteptate, una din ele o sărută pe obraz şi dispăru numaidecît lăsînd-o singură cu cealaltă. Aceasta parcă încercă să urmeze exemplul colegei sărutînd-o pe obraz şi tîmplă, dar gura-i alunecă lacomă, îmbăloşată de salivă de consistenţa spermei, spre buzele Marianei. O îmbrăţişase de-acum, o strîngea ca o caracatiţă între braţele ei puternice de femeie-zdrahon, frămîntîndu-i fesele şi sînii şi răsucindu-şi degetele spasmodic în vaginul ei, deşteptîndu-i din străfundul viscerelor ceva ca o părere de rău transfigurată în impulsul de a-i răspunde – să-i frămînte la rîndu-i carnea tare, să se frece de ea pînă ar dezbrăca-o, să-şi simtă pielea pe pielea ei, oh, domnul Carsky, de la el i se trăgea părerea de rău, de la lipsa lui de curaj combinată nefericit cu dorinţa ei anemică, pe care abia acum o simţea crescînd, revoltîndu-se şi explodîndu-i în pîntece şi-n tot trupul şi uşa sărind violent în lături şi cealaltă gardiană admonestîndu-le cu bătăi de baston îndrăcite în tăblia biroului; n-ar mai fi avut mult bastonul pînă să sară pe spinările lor. Zbiera nemţeşte ceva din care Mariana parcă ar fi înţeles că să le fie ruşine. Nu-i locul aici şi nici timpul pentru futăreală! Aruncă pe birou o salopetă din doc căcăniu. Gata cu distracţia! Echiparea! În cinci secunde Mariana sări în uniforma croită auster, fără guler, îmbumbată pînă-n bărbie precum costumele maoiste – zeghea infractorilor care au fugit şi au trădat o ţară şi-o lege şi s-au refugiat într-o lume nu tocmai dispusă să-i înfieze, ştiut fiind că cine a trădat va mai trăda.

Transfugi-infractori-trădători, într-acolo bătea statutul rezidenţilor din Treiskirchen, preluat numaidecît de Mariana cînd cele două gardiene au condus-o în aşa zisa încăpere pentru carantină amenajată într-un fost salon de baluri, transformat într-un grajd-puşcărie cu drugi de fier la ferestre, plin de o reţea deasă de corpuri pe paturi supraetajate ocupate de o sută cincizeci de bărbaţi şi femei de toate naţiile. Ana Maria, draga mamei, să ne izbăvească Domnul de prăpădul Lui din jungla aia a unui turn Babel, unde s-au încurcat limbile colcăind şi sfîrîind într-o putoare de hală de sortat gunoaie. Coborî în adîncuri, spre fundul pămîntului şi mai departe, printre figuri duse, de toate neamurile, culorile şi rasele, supte, întunecate, îndîrjite, sălbăticite în acel iad unde nu era milă, iertare şi împăcare şi unde fiecare se alia cu fiecare împotriva tuturor şi toţi se uneau spre a unelti împotriva fiecăruia – egipteni, irakieni, etiopieni, estonieni, lituanieni, turci, chinezi, kosovari, sîrbi, albanezi, slovaci, unguri, bulgari şi cîţi or mai fi fost. Nu vorbea nimeni engleza, nu exista o limbă comună şi la o adică nici n-ar fi fost nevoie.

Din ce reuşi ea să observe în primele ceasuri, convieţuirea grupurilor de aceeaşi naţie cu ceilalţi se rezuma la apărarea teritoriului: o zonă de cîteva paturi pe care ar fi putut pune mîna intruşii şi mai cu seamă noii veniţi. Nu găsi nici un conaţional în toată adunătura aia, s-o ajute să-şi găsească un pat sau o jumătate de pat. Se părea că-i singura reprezentantă a României de pe acolo, aşa încît două zile dormi ghemuită pe ciment pe un culoar dintre corpurile de paturi, luînd aminte cum în jurul ei, din certurile pe paturi se iscau bătăi în care se scoteau cuţitele şi nu doar pentru a ameninţa. Kosovarii păreau să fie cei mai răi; lăsaseră un turc într-o baltă de sînge. Cîteva ceasuri, pînă nu veniră gardienii la ora ieşirii la plimbare, nu avu nimeni curaj să se apropie. Spre deosebire de majoritatea rezidenţilor pe care Mariana îi văzuse dormind cîte doi într-un pat, kosovarii, care ocupaseră o zonă de vreo douăzeci de paturi gospodărite în regie proprie, se lăfăiau fiecare într-un pat şi-şi asiguraseră totodată o rezervă de cinci-şase paturi de oferit contra cost. Reuşi să negocieze cu şeful lor un pat pe o lună fără două zile, cît ar mai fi avut de stat acolo, pentru o sută cincizeci de şilingi. Mai apoi, cînd îşi putu permite răgazul să-şi ia seama ce fel de instinct sinucigaş o îndreptase spre tipul ăla, descoperi că avea aceeaşi uitătură pervers-lenevoasă marcată de cearcănele premature ale tuturor viciilor şi acelaşi aer dezabuzat ca Remus. La început nu-i trecuse prin cap asemănarea, bucurîndu-se poate în naivitatea imbecilă care-i luase minţile, că făcuse o afacere bună: pe lîngă pat se alesese şi cu protecţia pe care i-ar fi oferit-o kosovarii acolo-n mijlocul lor. Aveau şi patru neveste cu ei – oameni serioşi, de nădejde, deh, nădejdea şi protecţia îi ieşiră pe nas în următoarele două nopţi, cînd au ţinut-o ca şi sechestrată în patul ăla, cît s-au perindat de cîteva ori pe la ea toţi cei unsprezece kosovari, asistaţi desigur din întuneric de cele patru neveste, care peste zi ar fi mîncat-o cu uităturile alea înecate în dispreţ, socotind-o desigur ceea ce se şi simţea: o curvă ajunsă în ultimul hal de degradare. Ca proprietară a patului, devenise şi proprietatea bărbaţilor ăia violenţi şi focoşi, sub care trebuia să joace cum se cînta, avîndu-l în permanenţă în cap pe turcul ăla ghemuit în balta de sînge pe ciment. Nimeni din dormitor n-a avut curaj să le spună gardienilor cine-l tăiase şi de bună seamă că nici el nu şi-ar fi deconspirat agresorul, dacă ar fi avut norocul să scape cu viaţă, tot aşa cum nici ea nu-şi făcea iluzii că s-ar putea plînge gardienilor că-i victima unui viol colectiv prelungit, după ce în mai multe rînduri se pomenise înţepată în fesă cu cuţitul, ca să se mişte mai cu viaţă, cînd n-ar mai fi avut mult pînă să leşine de epuizare.

N-avea decît să se bucure că a scăpat cu viaţă şi nemutilată. După ce o lăsară în plata ei, renunţă de bună voie la pat şi n-ar mai fi avut la ce să plîngă nici după cei o sută cincizeci de şilingi, cînd constată stoarsă de amărăciune că i se furase şi restul de o mie opt sute de şilingi, pe care-i ţinea într-o pungă legată trainic cu un căpătîi de sfoară, ascunşi sub saltea. Îi legase ca şi cum îi încuiase, îşi spuse, ce tîmpită! Să şi-i fi băgat dracului în chiloţi, în cur, dar niciunde n-ar mai fi avut loc, pe cînd criminalii de kosovari o sondau cu mătărîngile lor prin toate găurile posibile. Mare lucru să nu fi rămas gravidă, oh, izbăveşte-ne Doamne, şi de nenorocirea asta după mare mila Ta…

A dormit patru nopţi pe ciment, înţepenită de frig, cutreierată prin viscere şi creier de şuierul viscolului de afară amestecat cu zăngănitul ferestrelor, pînă ieşea la prima plimbare a zilei, Dumnezeule mare şi bun, precum m-ai sculat din somnul în care zăceam ca o moartă, aşa să mă scol din păcatul fărădelegii şi nemulţumirii în care zac eu, leneşa, şi uite că găsi în sfîrşit nişte români de care să se lipească. Reuşi să-i repereze cu ajutorul celor două gardiene care o interogaseră şi o consultaseră în prima zi, şi care făceau parte şi din corpul de însoţitori-supraveghetori ai plimbărilor zilnice prin parcul domeniului, înzăpezit de-acum; era de lucru la curăţatul aleilor de zăpadă, iar Mariana se oferi voluntară. Împreună cu cele trei plimbări era cea mai relaxantă parte a rutinei zilnice irespirabile din dormitor… Românii ăia, da, nu-i recunoscuse pentru că vorbeau ruseşte şi se amestecau cu alţi ruşi – moldoveni din Basarabia, un bărbat cu nevastă-sa şi cumnată-sa. Le povesti ce-a păţit cu kosovarii şi o luară sub aripa lor, nemaiprididind s-o căineze, deh, singura româncă din Treiskirchen, şi aia înţepată cu cuţitu-n cur, futută de unşpe inşi şi cu banii luaţi, ca să vezi ghinionul dracului… Oare de ce o fi aşa criză de români pe aici? întrebă Mariana, la care moldovencele cică ar fi auzit că românii au alte puncte de trecere din Ungaria în Austria şi reuşesc să evite în general lagărul ăsta, optînd se pare pentru variante mai bune. Mariana îşi aminti atunci că ea venise de bună voie încoace, trimisă de domnul Carsky, seriosul, cumsecadele şi iubitorul domn Carsky, care uite unde o băgase, băga-mi-aş…

După ce a dormit o săptămînă în pat cu una din moldovence, cei trei au ieşit din carantină şi a rămas stăpînă peste două paturi. Se nimeri o perioadă cînd plecară mai mulţi şi veniră în locul lor foarte puţini. Paturile prisoseau de-acum, ceea ce nu s-ar fi putut spune despre closet, unul singur pentru suta de inşi care mai rămăsese: o gheretă de scînduri cu o perdea dintr-un cearceaf în loc de uşă, la care se forma în permanenţă o coadă de cel puţin cinci inşi zbierînd fiecare-n limba lui celui dinăuntru să termine mai repede.

Odată la două-trei zile balamucul ăla era învîrtoşat de descinderea gardienilor însoţiţi adesea de poliţişti, care împărţeau dreptatea cu bastoanele şi bocancii, în încăierările iscate din te miri ce şi mai cu seamă pentru mîncarea trimisă în castroane de tablă aruncate pe cimentul culoarului dintre paturi, ca bilele de popice, printr-o fantă-ghişeu din partea de jos a uşii, după modelul cuştilor cu fiare periculoase din grădinile zoologice. Erau într-adevăr nişte fiare periculoase, înfometate, care încingeau lupte cu proiectări cu capul în ciment şi-n fierul paturilor, pentru fasolea, lintea, mazărea şi mîncarea de cartofi cu bucăţi de zgîrciuri prin ele, mulţumim Ţie, Hristoase Dumnezeule că ne-ai săturat de bunătăţile Tale cele pămînteşti.

Pe lîngă plimbările prin parc şi curăţatul zăpezii, interviurile parcă i-ar fi adus şi ele un strop de alinare, chiar şi ştiind că nu-i e luată-n seamă nici o doleanţă; cînd şi cînd, apăreau propuneri de oferte de locuri de muncă dătătoare de speranţă, măcar că nu le dădea curs. Nu s-ar fi dus în Canada pentru un salariu oricît de tentant, şi nici prea departe în Europa Occidentală, în Suedia sau Spania. Ana Maria, draga de ea; îşi făcuse socoteala că va trebui să-şi găsească de lucru cît mai aproape, aici, în Austria, de preferat, în Viena poate. Să strîngă bani, da, să pîndească momentul cînd va putea aduce încoace fata. Cum s-o aducă, aia e, cum, singur gîndul ăsta răsucindu-l pe toate părţile devenea o povară mai grea şi mai de neîndurat decît toţi kosovarii ăia care o călăriseră non-stop două nopţi la rînd, pînă n-ar mai fi avut mult ca s-o omoare.

Răsuflă uşurată altminteri cînd îi expiră luna de carantină. Ana Maria, draga mamei, trecuse prin iad… În urma răspunsurilor la interviuri – n-a fost persecutată de Ceauşescu, de Miliţie, Securitate şi comunişti; pe ea bărbatu-său a băgat-o-n rahat, din cauza lui ar fi fost arestată, din cauza lui a fugit… – a primit verdictul şi statutul de azilant economic. A fost transferată într-o cameră fostă bucătărie a conacului, cu trei sîrboaice şi deja îi era mult mai bine. Într-o săptămînă găsi o limbă comună cu colegele de cameră, prin care acestea s-o înveţe ce ar trebui să facă pentru a scăpa mai repede de aici, ca să-şi poată căuta de lucru în Austria. Nu prea aveau habar şi ele nu se grăbeau. Aşteptau oferte şi locuri de emigrare mai îndepărtate, dar îşi puseră mintea la contribuţie şi-i găsiră o soluţie: să facă cerere de emigrare pentru un loc mai greu accesibil şi mai sărac în oferte, şi fiindcă ar fi avut mai mult de aşteptat, va fi dusă-n pensiuni, unde s-ar descurca mai uşor pe cont propriu să-şi găsească de lucru.

Făcu o cerere de emigrare în Australia şi, într-adevăr, după două zile a fost luată cu autobuzul din lagăr şi dusă într-o pensiune din sătucul Sankt Nikola an der Donau, aflată la o sută cincizeci de kilometri de Viena. În zonă, găsi în sfîrşit cîţiva români, dintre care unul, Radu Auraş pe numele lui, un tip la patruzeci şi ceva de ani arătînd uns cu multe alifii urît mirositoare, din Reşiţa de fel, o puse în temă numaidecît cu rostul ei aici: proprietarii acestor pensiuni primeau lunar de la statul austriac cîte două mii de mărci pentru fiecare emigrant găzduit, ceea ce era mai mult decît convenabil, aproape dublu faţă de cît ar putea pretinde închiriind localnicilor pe cont propriu. Îi povesti cît pătimise în lagăr, mă rog, uite că-n pofida regimului din lagăr, statul austriac înfia emigranţii, le asigura condiţii omeneşti şi posibilitatea să-şi găsească de lucru. Avea aici o cameră a ei, acces la baie şi bucătărie, micul dejun şi prînzul asigurate, iar la o zi după ce ajunse la pensiune primi înştiinţarea că i s-a schimbat statutul în azilant politic… Aşa are mai multe drepturi şi libertate de mişcare, o lămuri Radu, şi totodată şanse mai mari de a obţine cetăţenia. Statul austriac, da, are grijă, dar azilanţii politici sînt mult mai de preţ decît cei economici; pentru fiecare azilant politic statul austriac primeşte de la ONU 200.000 de mărci, indiferent cît timp rămîne acesta pe teritoriul Austriei.

Aici se gîndi în sfîrşit că ar trebui s-o caute pe mami la telefon, ca să-i spună ce? Ce ar mai fi fost de spus, după ce dispăruse cum e mai urît, lăsînd-o cu Ana Maria de gît? Să-i ceară iertare, deh, în momentul cînd îi auzi glasul la telefon renunţă – n-ar fi sunat tocmai bine, iar mami o fi avut atîta minte ca să-şi dea seama că pentru Mariana n-ar mai fi fost de stat în România, aşa încît primul lucru care o întrebă a fost de Ana Maria. Află ce ştia de la doamna Ilona din Makó: i-a dat-o legea lui taică-său, fute-l-ar dracii de nemernic… Şi taică-său cum se descurcă? Păi uite că-n vremea din urmă Remus o lasă pe mami s-o ia de la grădiniţă sîmbăta şi s-o ţină la ea acasă sîmbăta şi duminica. În rest, de luni pînă vineri Ana Maria stă pînă la patru la grădiniţă, iar după masă încuiată-n casă. Vai de soarta ei! Probabil că Remus n-ar fi vrut ca fata să se ataşeze prea mult de bunică-sa, dar totodată nici nu-şi făcea timp pentru ea. O ţinea ceasuri în şir încuiată în apartament, cît umbla după treburile lui, de la care se întorcea după miezul nopţii sau dimineaţa. Stînd atît de mult încuiată singură în casă, Ana Maria se lipi însă de bunică-sa şi de-acum şi de maică-sa; fără s-o ştie, era friptă de dorul Marianei, după ce o auzi de trei ori la telefon. Cum o aduc sîmbăta aici, îi spuse maică-sa, fuge la telefon, strînge receptorul în braţe şi-l pupă, mămica mea scumpă, te iubesc şi te aştept să vii să mă iei la tine…

Îi trebuiau bani, îi trebuia o slujbă bună, greu de găsit prin împrejurimile pensiunii din Sfîntul Nicolae de peste Dunăre. Spăla vase la două restaurante pentru cîte douăzeci de şilingi pe zi şi făcea pe frizeriţa în pensiune. Ar fi strîns ceva bani ca să plece la Viena, dar nu se simţea în stare să calculeze cît i-ar fi trebuit şi cît ar fi durat… Răducu Auraş n-ar fi vrut s-o descurajeze; fără o slujbă însă, n-ar fi avut cum s-o scoată la capăt. El stătea în pensiune de doi ani şi lucra la un service-auto pe şosea, la douăzeci de kilometri. Cîştiga binişor, supravieţuia, reuşea să strîngă şi bani, dacă avea cazarea asigurată. Se oferi s-o ajute să-şi găsească o slujbă bună, deşi nu tocmai dezinteresat.

Avea bucurie la ea şi Răducu, se arăta drăguţ şi săritor precum kosovarul ăla, care semăna cu Remus nu doar la figura de desfrînat, ci şi la felul cum s-a priceput să stoarcă din ea tot ce s-a putut. N-ar mai fi vrut să se lase la mîna te miri cui, a porcilor de bărbaţi, buni să te dea de pagubă şi nenorocire. Doar să te tăvălească, atît vor. Nu prezenta nici un fel de garanţie Răducu, c-ar mai fi fost dispus să rămînă lîngă ea s-o ajute, după ce şi-ar fi făcut cheful. O ajută totuşi, ea încerca varianta pe care i-o propuse: vîndu două săptămîni la magazinul de lîngă staţia service, unde făcu drumul dus-întors cu maşina lui.

Intră o dată cu maşina în pădure, venindu-i poate mai la-ndemînă decît la pensiune, unde îl respinsese de cîteva ori şi părea să fi renunţat; să nu se strice cu proprietara pensiunii, o doamnă în vîrstă extrem de suspicioasă şi pretenţioasă în privinţa chiriaşilor şi care ţinea legătura permanentă cu primăria şi poliţia. Mariana o înţelegea, o femeie precaută, cu atîţia dezmoşteniţi sălbăticiţi şi periculoşi pe lîngă ea. Albanezii ăia mai ales, pletoşi ca nişte sălbatici, care umblau numai cu cuţitele la ei, la vedere, mai ceva decît kosovarii care le ţineau ascunse. Mariana le umblase cu foarfecele prin pletele îngălate; cînd întrebase proprietara cine ştie să tundă, se oferi numaidecît, deşi nu mai tunsese pe nimeni niciodată, dar n-avea încotro, îi trebuiau bani…

După cîte şi mai cîte umilinţe, după violul kosovarilor, asta i-ar mai fi lipsit: violată-n pădure şi de cine? De un român împuţit. Îi rezistă, de vreme ce Răducu nu se osteni prea mult să insiste nici în pădure. Încercă, nu din cale-afară de convins, să tragă blugii şi pulovărul de pe ea, fără să le rupă, chiar fără s-o bruscheze, mă rog, n-avea aplombul kosovarilor. Renunţă, nu vroia şi gata, împuţit, dar delicat în felul lui. Continuă s-o ducă cu maşina la magazin, dar la sfîrşitul primei săptămîni, cînd Mariana primi în sfîrşit trei sute de şilingi, îi ceru banii pe benzină. După ce că împuţit, uite că şi zgîrie-brînză. Se bucura la banii ei amărîţi, poate unde ar fi vrut să se răzbune că nu-i cedase. După a doua săptămînă însă, nu i-a mai cerut nici un ban, dar ei deja i se făcuse de ducă. Au făcut revelionul împreună şi ea socoti că Răducu merită să-i dea ce-şi doreşte, ca de adio şi de rămas bun; în primele zile ale lui 1988 el o duse cu maşina la Viena. O lăsă la Gara de Vest şi parcă i-ar fi părut rău, după moaca aia pleoştită. Mariana îşi spuse că poate se înşelase în privinţa lui: ar fi rămas lîngă ea poate şi ar fi ajutat-o, dar nu mai era vreme să se răsucească. Îi spuse că de-aici încolo se poate descurca singură, măcar că habar n-avea încotro ar putea s-o ia. Oricum trebuia să se întoarcă la lucru la service-ul lui; să se întoarcă cu el, nici nu s-ar fi pus problema. Valea, la revedere, du-te, Răducule..

Vedea maşina lui Răducu dispărînd în trafic, încercînd să creadă că s-ar descurca cu cei şase sute de şilingi pe care-i avea la ea, să-şi găsească o gazdă şi să aibă de mîncare pînă şi-ar găsi ceva de lucru. Cu o sută cincizeci de şilingi doar, cumpărase un pat pentru o lună la Tierskirchen. Că trebuise să-şi pună pizda la bătaie pe nimic şi pierduse şi restul de bani, asta-i partea a doua….

Oh, ce nenorocire! Se umplu de o amărăciune soră cu moartea cînd văzu că cei şase sute de şilingi nu-i ajungeau nici să-şi plătească pentru o săptămînă o cuşetă în gară în care să-şi fi ţinut bruma de bagaj: o geantă cu boarfe – o canadiană de schimb, două pulovăre, două tricouri, chiloţi şi ciorapi, o pereche de pantaloni şi o rochie cumpărată-n Ungaria, de care îşi adusese aminte s-o poarte abia de revelion, în compania lui Răducu, cînd petrecuseră un soi de crîmpei de lună de miere de trei zile, care n-ar fi avut cum să dureze, deh, fiecare cu drumul şi soarta lui şi uite-o cu bagajul după ea, mîncînd te miri ce, şi dormind în garniturile de trenuri scoase din circulaţie, trase pe linii moarte în triajul gării, Dumnezeule mare şi bun, încotro? Cumpără cîteva ziare ca să caute anunţuri cu oferte de serviciu, dar dacă ar fi continuat să-şi arunce banii pe ziare, în următoarele zile ar fi rămas lefteră şi ar fi trebuit să se apuce de furat sau cerşit. Dacă nu cumva ar fi fost mai bine să-şi pună iar pizda la bătaie, pe bani de astă dată… De trei zile mînca doar biscuiţi şi ningea din nou. Ţopăia în faţa unui chioşc de ziare din gară, printre oamenii care se grăbeau spre trenuri, să se încălzească, să scuture de pe ea demonul foamei, cînta ca şi cum ar fi visat, cînd eram la mama fată… Îl pupă pe obraz pe bătrînelul care vindea ziare, iar acesta-i dădu trei ziare fără să-i ia bani. Să caute anunţuri de oferte de serviciu, îi spuse, şi pe urmă să i le aducă înapoi.

Începuse să cunoască lumea în gară. Se împrieteni şi cu o femeie de serviciu de la o toaletă, care o lăsă să se spele fără să plătească şi-n fiecare dimineaţă o aştepta cu o ceaşcă de cafea, iar seara, pînă să închidă, o mai ţinea de vorbă un ceas la căldură şi-i dădea cîte ceva de mîncare – gogoşi, pateuri, cornuleţe umplute cu ciocolată. Slavica o chema – o sîrboaică-româncă din Banat, grăsălană, cu faţa mare şi gălbejită ca o roată de caşcaval. Vorbea cu mare greutate româneşte, iar nemţeşte nu ştia nici cît Mariana, care începuse deja s-o rupă binişor în limba locului. Se înţelegeau totuşi – Slavica era aici de doi ani şi cam ştia cum merg treburile în Viena: se găseşte de lucru, da, nu-i aşa de greu, şi dacă eşti harnică şi ascultătoare te poţi aranja bine. Dacă ai permis de şedere pe teritoriul Austriei, nu-i o problemă. Doar pentru una ca ea e ceva mai greu, că n-are cum să-şi găsească ceva mai bine plătit decît la closetul ăsta. Desfăcu părul şi-i arătă o cicatrice lungă: e operată la cap – legănă capul şi se văită. A durut-o, o doare, nu-i în stare să muncească… Agită în aer pumnii ei nefiresc de mici, disproporţionaţi faţă de ceafa, umerii şi braţele încărcate de cărnuri grele – jap-jap-jap – a bătut-o bărbatu-său în cap pînă a îmbolnăvit-o şi a trebuit să se opereze. De-aia lucrează ea aici. Pentru una ca Mariana însă, tînără şi-n putere, se găsesc destule locuri bune de muncă. Îi arătă cu degetul în palmă, ca şi cum ar fi citit, să caute în ziare de lucru.